Annick de Souzenelle
Rahab[1]
Și iat-o
venind pe Rahab. Ea nu doar joacă rolul unei prostituate, ci este cu adevărat
una. Din casa ei, dacă nu din pântecele ei, va țâșni și de această dată seva
lui YHWH.
Poporul lui
Israel a părăsit Egiptul și a rătăcit vreme de patruzeci de ani prin deșert
până a ajunge la porțile Țării Făgăduinței. Cum se poate pătrunde în ea și cum
poate fi cucerit unul din ultimele sale bastioane, cetatea Ierihonului, numită
pe dept ”orașul palmierilor”? Cine poate înfrânge această ”forță biruitoare” pe
care o putem ghici în numele Ierihonului?
După patru
sute de ani de robie în țara Egiptului, unde a fost precedat de Iosif (Yasoph), poporul evreu se întoarce către
propriul orient. Cu Moise ( Moshe al
cărui nume inversat este Hashem,
Numele!), el a traversat Yam Soph,
”marea limitei”, numită în mod curent ”Marea Roșie”, mare înroșită de sângele
egiptenilor pe care i-a înghițit pe când încercau să-i urmărească pe evrei.
Între aceste două limite (Soph), în
această matrice pe care a constituit-o Egiptul, poporul lui Dumnezeu a ”crescut”
–iată ce înseamnă verbul Yasoph. Nu
putem crește lăuntric decât acceptând perioada de îngrădire într-un spațiu
care, dacă nu este transformat în matrice, devine închisoare, chiar mormânt.
Este sarcina Omului de a depăși această încercare, în sensul creșterii
lăuntrice; iar, din clipa când intră în suflul divin al împlinirii sale,
propriul parcurs îl va duce din naștere în naștere lăuntrică, până ce va ajunge
în ”țara făgăduinței”. Palestina este pentru evrei Țara Făgăduinței, cea care
trebuie să marcheze în exteriorul lor calea de acces către tărâmul lăuntric de
unde se va naște Fiul-Cuvânt, Mesia. Timp de patruzeci de ani, ei au traversat
deșertul, trecuți prin focul Spadei ”până ce a murit tot poporul bun de război,
care ieșise din Egipt și care nu ascultase de glasul lui YHWH”[2].
Tocmai copiii lor sunt cei care se-nfățisează azi în fața zidurilor
Ierihonului.
Cum să
învingi această cetate cu locuitori redutabili, ”împotriva cărora nu putem
merge[3]”, așa
cum spuneau deja iscoadele trimise în recunoaștere de către Moise. Moise e mort
acum, iar succesorul ales de YHWH este Iosua (Yeshou’a ”salvatorul”).
Prefigurându-l pe Salvatorul-Mesia, Iosua este desemnat să asigure accesul lui
Israel în ”țara făgăduinței”, în țara Numelui. Nimeni nu poate pătrunde în
acest tărâm interior unde ”EU SUNT pe cale de a fi” ajunge la Asemănarea cu EU
SUNT fără ca EU SUNT să vegheze activ asupra căderii acestei ”piei”, asupra
prăbușrii acestei ultime rezistențe.[4]
Iosua,
simbol al lui Mesia în lumea exterioară, se află în fața zidurilor Ierihonului.
El trimite în taină două iscoade pentru a cerceta ținutul și mai cu seamă
respectiva cetate. După ce au mers în recunoaștere prin zonă, cei doi intră în
casa prostituatei Rahab. De îndată, regele Ierihonului poruncește poliției să-i
aresteze pe cei despre care a auzit că se află în casa acelei femei, bănuindu-i
a fi iscoade. Însă Rahab îi ascunde pe cei doi, spunând poliției că au plecat
înainte de închiderea porților, indicând și direcția către care s-au îndreptat.
De fapt, Rahab i-a ascuns sub niște tulpini de in de pe terasa sa. Ea a aflat
că Domnul YHWH este cu ei. Ea cunoaște încercările prin care au trecut evreii
de la plecarea din Egipt și simte măreția Dumnezeului lor majestuos și
redutabil. Așa cum Ruth a recunoscut în Naomei calea luminii și a urmat-o,
Rahab va ajuta iscoadele cu aceeași hotărâre. Ei nu-i este teamă și nimic nu-i
poate sta împotrivă. Ea intră în miezul fricii:
”YHWH,
Dumnezeul vostru, este Dumnezeu”, le spune ea.
Ea devine
îngerul acelor oameni.
După ce i-a
obligat să promită că ea, împreună cu familia, va fi cruțată când evreii vor
cuceri orașul, Rahab ajută iscoadele să scape cu ajutorul unei frânghii,
printr-o fereastră din zidul de incintă al cetății. Dar, pentru a-și ține
promisiunea și pentru a-i putea recunoaște casa, cei doi o roagă pe Rahab să
pună un cordon stacojiu în fereastra pe care au evadat, ceea ce femeia îi
asigură că va face.
Iscoadele
ajung la Iosua și îl informează despre cum și-au îndeplinit misiunea. La
porunca lui YHWH, Iosua le spune evreilor să ridice tabăra și toți, cu Chivotul
sfânt în frunte, traversează Iordanul fără a-și uda picioarele, tocmai în
dreptul Ierihonului. Precum Moise care a despicat apele Mării Roșii, Iosua află
sub picioare albia seacă a fluviului care ridică un zid de apă în amonte de
locul de trecere, în vreme ce, în aval, curge liniștit spre marea de Sare. Cele
două momente sunt inseparabile! Însuși Domnul le unește:
”În ziua de
azi am ridicat de pe voi ocara Egiptului”, îi spune YHWH lui Iosua.
După traversarea Iordanului, acesta din urmă
poate, în fine, să taie împrejur bărbații născuți după plecarea din Egipt,
ritual imposibil de săvârșit în deșert. Fiind de-acum circumciși în carnea lor,
acești oameni puteau să împlinească împreună cu Iosua Paștele părințior lor și
să purceadă la tăierea ultimei ”piei” care-l separă pe Israel de orașul sfânt
al Ierusalimului. Oraș lunar, Ierihonul reprezintă
această ”piele”, această noapte obscură, înainte de cucerirea luminii.
Cunoaștem
împrejurările admirabile în care Iosua pune
stăpânire pe oraș. La porunca lui Dumnezeu și sub îndrumarea
arhanghelului Mihail, căpetenia oștirilor lui YHWH, timp de șase zile,
războinicii înconjoară cetatea cu Chivotul sfânt în frunte și cu șapte preoți
purtând fiecare o trâmbiță (shoffar)
răsunătoare. În cea de-a șaptea zi, ei înconjoară cetatea de șapte ori, în
vreme ce preoții sună din trâmbițe, iar, la ”zvonul de jubilație al cornului”,
poporul evreu face o larmă cumplită: zidurile Ierihonului se prăbușesc! Dalta
care taie aici este chiar Cuvântul! Cetatea este în mâinile evreilor.
Grație cordonului stacojiu, iscoadele intră la
Rahab, care își adunase în jur familia, pe care o duc într-un loc sigur,
împreună cu toți ai ei, departe de tabăra lui Israel; iar Iosua le cruță viața,
în timp ce întregul oraș este trecut prin foc, precum Sodoma, pentru ca
tenebrele sale să devină lumina lui Israel.
Astfel a
reușit Iosua să-l introducă pe Israel în Țara sfântă – cu ajutorul prostituatei
Rahab. Numele Rahab conține ideea de
”forță”, care nu este doar o idee, ci o prezență
de o violență capabilă a ”ridica” poverile cele mai grele și a extrage sensul
secret - și, prin urmare, soluția adecvată - al celor mai grave situații. Raz, având o valoare numerică identică
cu Rahab (207) este ”secretul”
conținut într-un ”lucru”.
Așa
prostituată cum este, sau poate tocmai pentru că este prostituată (!), Rahab a
simțit suflul divin aflat la baza evenimentului. Și asta, fără nicio îndoială, într-o măsură
mai mare decât iscoadele însele, care, prinse în imediatul întâmplărilor, se
supun unor ordine, dar ea a sesizat tâlcul profund al vizitei lor. Să fi văzut
ea în spatele iscoadelor pe cei doi îngeri ce au fost trimiși la Lot, aflat în
refugiu la Sodoma, înainte de nimicirea cetății? Ea pare a avea în comun cu
îngerii și participarea totală la o realitate necunoscută celor ce se lasă
conduși de ”reguli și calcule”: mentalul său nu este deloc blocat; ea îi
primește pe toți cei care-i vin în cale, căutându-și o fericire pasageră,
evadând pentru câteva clipe dintr-o existență mizeră , din noaptea propriei
singurătăți, din sistemele lor savant elaborate, din închisorile pe care le
constituie ele – oferindu-le un moment de viață sustras unei durate a morții!
Ea primește pe senior și pe vagabond, pe cel care pute pe dinăuntru, ca și pe
cel ce pute în exterior; ea își cunoaște și își acceptă propria putoare, pe
care o simte sub parfumuri, urâțenia ascunsă dincolo de luciul seducției!
Ea a
consolat atâtea ființe ce-și căutau alinarea dincolo de normele morale, de
siguranța instituțiilor sociale și religioase, ființe uneori panicate! Ea a
îndurat insultele și insolența celor care își proiectau asupra ei refuzul
propriului lor corp, refuz care-l făcea mai animalic decât cel al unei brute.
Ea a primit tot, iar meseria ei a obligat-o la o egală deschidere, așternutul
său devenind pat de moarte sau leagăn al nașterii din nou! Ea a învățat ce se
ascunde în spatele zdrențelor somptuoase sau urâte ale lumii; ea l-a lăsat să
plece pe cel iubit și l-a păstrat pe cel care-i repugna; ea a vărsat și și-a șters de pe obraji lacrimi fără de
număr. Ea a uibit atât!
Astfel,
toate simțurile ei s-au rafinat, devenind capabile să perceapă acel ”nu știu
ce” de dincolo de ființe, care se află în rezonanță cu o parte privilegiată din
ea, așa cum se întâmplă în cazul viselor.... așa cum, aici jos, apele
Iordanului se află în rezonantă cu lumina cerului, prevestind prin freamătul
lor că ”într-o zi va curge îndărat spre izvoare și că, împreună cu el, fluviile
vor aclama și munții vor exulta” sub un suflu nou, suflu pe care ea l-a
recunoscut imediat în acei doi oameni. Cât va fi fost ea de tulburată atunci?
Ei nu căutau plăcerea, ci tocmai acel ”lucru” pe care ea îl cunoștea la fel de
bine ca și ei, cel ce dezvăluie o altă dragoste, o altă îmbrățișare, cât se
poate de subtilă. Iar firul roșu stacojiu pe care i-au cerut să-l pună la
fereastă ca un semn de recunoaștere exterior nu constituie el, oare, legătura
cu profunzimile, legătură veche, de pe vremea când înțeleapta a legat firul
stacojiu la încheietura mâinii lui Zerah, pentru ca apoi să-l recunoaștem în acele ”cordeluțe purpurii” cu care sunt
comparate buzele Sulamitei, oferite Celui Mult Iubit[5]? Ce
alt fel de sărut anunță acest rod stacojiu al dragostei ale cărui seve urcă de
atâta amar de vreme, pentru a-și împlini promisiunea față de poporul lui
Israel?
Rahab simte
această sevă curgându-i în propriul sânge, hrănindu-i măduva cea mai ascunsă;
viscerele sale sunt mișcate mai mult decât erau în cascadele amoroase care îi
zguduiau uneori pântecele. Ea este părtașa la o glorie pe care nu o poate numi,
dar pe care o simte deja revărsându-se parfumată asupra picioarelor încinse cu
firul stacojiu al săruturilor sale...
Tradiția ne
spune că Rahab a fost mama lui Bo`az, soțul lui Ruth și strămoșul lui Hristos. Potrivit unui midrash, ea
s-ar fi căsătorit cu Iosua.
Mesia vine în mijlocul unei lumi
care se prostituează. Duhul Sfânt care îl vestește, Duh al splendorii, își pune
amprenta stacojie de-a lungul Istoriei, ”în țara care se desfrânează, departe
de Domnul YHWH”[6]. Își pune amprenta pe
glasul profetului, glas gata să pleznească precum un burduf cu vin fermentat,
glas care denunță rătăcirea lui Israel,
departe de YWHW, pradă falșilor soți:
”Pentru aceasta iată că-I voi astupa drumul său
cu mărăcini, voi ridica zid, ca ea să nu-și mai găsească cărările sale.
Ea va umbla după iubiții săi, dar nu-i va
ajunge, ; îi va căuta, dar nu-i va afla […]
de parcă ea n-ar ști că eu sunt
cel care dăruiește grâul, vinul și untdelemnul și care risipesc pe pământ
argintul și aurul la care se închină ei..[7]”
Și Ieremia
adaugă:
”Israel...această fiică
necredincioasă, a umblat pe toți munții înalți și pe sub tot copacul umbros și
s-a desfrânat pe acolo[8]”.
Profetul
plânge lacrimile orașului sfânt Ierusalim, devastat din pricina păcatelor sale:
”Noaptea plânge într-una cu
lacrimi pe obraz și dintre toți câți o iubeau, niciunul n-o mai mângăie; toți
prietenii au devenit dușmani[9]”.
Dar, dacă ea l-ar fi uitat pe
Domnul,
”Eu nu te voi uita niciodată,
spune YHWH prin gura lui Isaia, care continuă:
”Iată-te întipărită în palmele
mâinilor Mele (...)
căci Soțul tău este Creatorul tău
El se numește Domn al Oștirilor!”
Întipărită în palmele mâinilor
Sale, ea îmbrățișează la rându-i inima divină, care este
plină de dorul ei. Nu altundeva decât în mocirla ei caută El
să-și înrădăcineze Numele, tocmai în bezna adulterelor ei Dumnezeu îi lucrează
pământurile interioare spălându-i-le de lacrimi; în ea, în iubita sa, freamătă
propriile Lui viscere, în mâinile ei de lut își pune El mâinle arzând de focul
Alianței lor, Alianță pe care ea a uitat-o, dar pe care El nu o uită:
”Pentru
aceasta, iată Eu o voi atrage și o voi duce în pustiu și voi vorbi inimii ei
(...)
”În ziua aceea
tu mă vei numi: ”Bărbatul meu” (...)
”Și te voi logodi cu mine pe
vecie, și te voi logodi Mie după dreptate, și bunăcuviință întru bunătate și dragoste,
”Și te voi logodi Mie întru
credincioșie
Ca să-L cunoști pe YWHW”.[10]
Chemată de El în pustiu, ea
trebuie să fie pregătită a-I auzi Glasul! Rezistențele ei sunt
atât de mari și fortărețele ei atât de puternice!
Arhanghelul Mihail, Căpetenia oștirilor cerești, i-a dat înconjur fără a o fi
zdrucinat din certitudinile, fricile și desfrânarea sa. Când cetății i se dă
înconjur pentru a șaptea oară, Glasul divin tună iar ”breșa” creată în sfârșit
prin prăbușirea acestor ziduri permite trecerea la un alt nivel al ființei,
încărcat de EU SUNT.
Precum
Fares se naște din Tamar, iar poporul evreu din Rahab, toti cei chemați de
Dumnezeu să se întoarcă spre propriul orient aud într-o bună zi acest Glas,
care îi zdruncină și face să li se prăbușească rezistentele, chemându-i la o
nouă naștere[11].
Traducere
de Marian Stan
[1] Iosua Navi, 2.
[2] Iosua Navi, V, 6.
[3] Numerii, XIII, 32.
[4] Cf. Job sur ch. de L. Cap. X.
[5] Cântarea Cântărilor, Cap
IV, 3.
[6] Osea, Cap. I, 2.
[7] Osea, Cap. II, 8-11.
[8] Ieremia, Cap. III, 6.
[9] Plângerile lui Ieremia,
Cap. I, 2.
[10] Osea, Cap II, 16-22.
[11] Textul de față este un
capitol din secțiunea Prostituatele
din volumul ”Femininul Ființei” (Le Feminin
de L` Etre- pour en finir avec la cote d`Adam – Albin Michel 2011)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu