Andre Van Lysebeth

Tantra, Zohar-ul şi Kabbala[1]



Zilnic, fiecare evreu de sex
masculin îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că nu l-a făcut femeie! Să existe,
deci, o incompatibilitate totală între tantrism şi iudaism? Răspunsul la
această întrebare este mai puţin evident decât pare, chiar dacă e adevărat că
evreii fundamentalişti nu vor practica prea curând rituri sexuale de tip
tantric.
Şi totuşi!
A doua zi după o discuţie despre tantra, un prieten evreu ortodox, directorul
unui colegiu ebraic, mi-a zis: „Un kabbalist nu ar vorbi altfel”. De aici a
pornit un schimb de opinii având ca subiect kabbala, mai întâi cu el, apoi cu
alţi evrei „kabbalişti”. În legătură cu termenul Kabbala, care, dealtfel, ar
trebui scris Kabbalah, el înseamnă
„ceea ce este primit”, cu alte cuvinte, Tradiţia primită de la Unul Dumnezeu şi
de la Maeştri, ca şi tantra. În Israel, kabbala
semnifică şi bacşişul dat şoferului de taxi!
Ori,
pătrunzând puţin în această Tradiţie, descoperim aici nu doar puncte comune cu
tradiţia tantrică: de fapt, temele esenţiale ale tantrei sunt prezente şi aici,
inclusiv viziunea asupra sexualităţii.
Un prim
punct comun. Kabbala, ca şi tantra,
nu este o carte sacră, precum Biblia, Evangheliile, Coranul sau Vedele, ci o comoară
de învăţături secrete ale vechiului Israel, transmise oral de la maestru la
discipol. Alt punct comun: ca şi în cazul tantrei, al cărui nume şi concepţii
nu au început să fie cunoscute de neiniţiaţi înainte de secolul VI, tradiţia
kabbalistică, deşi milenară, a fost accesibilă unor cercuri mai largi doar prin
secolul al XII-lea, deşi mistica sa urcă în timp până la cele mai vechi curente
iudaice.
Esenţialmente,
principiul de bază al Kabbalei este „Ceea ce se află aici jos este precum
ceea ce se află în Ceruri”, echivalentul lui „Tot ce se află aici, este şi în
altă parte” din tantra.Dar, pentru a pătrunde mai adânc în subiect, trebuie să
facem referire la o carte, Zohar-ul, sau
Cartea Splendorii de Moshe de Leon (1250-1305) care se revendica de la învăţăturile
lui Simon-bar-Jochai, marele maestru din secolul II. Chiar dacă acesta din urmă
a fost contestat, este cert că Moshe de Leon se baza pe vechea transmisiune
orală iudaică. La vremea publicării sale, Zohar-ul
nu a fost apreciat la justa valoare, chiar dacă această operă avea să marcheze
următorii 500 de ani. De asemenea, Kabbala a influenţat hassidismul („pios” în
ebraică) până în zilele noastre. Printre marile figuri moderne ale acestui
curent, îi amintim pe Martin Buber, Marc Chagall, Elie Wiesel, precum şi
filosofii Heschel şi Levinas. Să nu-l uităm pe Gershwin, cu a sa Porgy and Bess.
Pentru
hassidic, ca şi pentru tantric „Orice lucru creat, oricât de neînsemnat ar fi,
precum o piatră şi lucruri şi mai neînsemnate, mărturisesc pe Dumnezeu şi au un suflet.” Ideea că întregul
univers, precum nucleul atomului, este impregnat de conştiinţă – fiind
imposibil a concepe un suflet inconştient - , ocupă un loc central în tantra.
Foarte
surprinzător pentru un curent mistic evreiesc, deci inegrat în mediul unei
religii patriarhale, este importanţa pe care Kabbala şi Zohar-ul o
acordă Shekinei, aspectului feminin
al divinităţii. Potrivit tradiţiei kabbalistice orale, Dumnezeu este în acelaşi
timp bărbat şi femeie, indisolubil uniţi: Shiva şi Shakti? Shekina este „prezenţa divină”, „vălul necunoscutului”, „Mama
originilor”, „spaţiul matern” Pentru Kabbala,
fiecare femeie reprezintă Shekina şi
este direct protejată de ea, aşa cum este cazul cu Shakti din tantra.
Şi în clipa
când Kabbala spune că bărbatul nu este complet decât unit
cu shekina sa, nu este vorba despre o
simplă metaforă! Zohar-ul (I, 55b) afirmă: „Sfântul – fie binecuvântat – nu-şi
alege sălaş acolo unde bărbatul şi femeia nu sunt uniţi”. Şi în Capitolul III,
81 a : „Când bărbatul, pe deplin sănătos, realizează acest Unu, el este în
acest Unu Şi când este bărbatul Unu? Când bărbatul şi femeia se află în unuine
sexuală (siwurga)... Vino şi vezi!
Din clipa când fiinţa umană, în calitate de bărbat şi femeie, este unită,
veghind ca gândurile să fie sfinte, ea
este perfectă şi neprihănită şi este numită Unu. Bărbatul trebuie să facă
astfel încât femeia să cunoască bucuria plăcerii (que la femme jouisse) în momentul când ea formează o singură voie
cu el – şi amândoi trebuie să-şi păstreze spiritul concentrat asupra acestei
uniuni.” Aici este vorba, desigur, despre o uniune sexuală concretă, unde se
regăseşte esenţialul maithunei tantrice: sacralizarea sexului ca mijloc de
acces la realităţile ultime ale universului.
Louis
Rebcke scrie: „Din clipa când se împlineşte uniunea credinciosului şi a amantei
sale, se restabileşte, de asemenea, unitatea sufletului plecând de la cele două
jumătăţi pierdute, mai precis, bărbatul şi femeia. Potrivit tradiţiei iudaice,
această reunificare trebuie să aibă loc pentru a restabili ordinea divină
originară în creaţie. Pentru amantul Shekinei
şi pentru căutător în general, această plenitudine este consolarea în această
lume tristă şi violentă.... Kabbalistul găseşte astfel cheia pentru un nou
început şi află că un căutător care urmează fidel calea lui Dumnezeu va sfârşi
găsind casa iubitei sale adorate.” (în Prana,
1982/83, p. 89).
Tot
potrivit lui Louis Rebcke, adevăratul kabbalist este un amant care nu-şi
părăseşte niciodată shekina, care, în
creaţie, este reprezentată de femeie. „Fără ezitare, el se apropie de ea, îi
ascultă cuvintele de înţelepciune şi dragoste pe care i le adresează din
spatele voalului. Aceste cuvinte îi conferă viziunea şi ştiinţa interioară,
numită derasch în Kabbala....” Voalul, nu este, oare, Shakti „concretă” în spatele căreia se
ascunde Shakti cosmică? Nu joacă ea, aici, faţă de bărbat, rolul celei care
iniţiază, la fel ca în ritul tantric? Ceea ce înseamnă, de asemenea, că, precum
tantricul, kabbalistul râmâne constant în raport cu femeia exterioară şi
interioară.
Într-o
traducere a Zohar-ului datorată lui
Jean de Pauly, la pagina 55, stă scris: „Iată de ce Scriptura spune „I-a binecuvântat şi le-a dat numele de Adam.” Astfel, Scriptura nu spune: „L-a binecuvântat şi i-a dat numele de
Adam”, deoarece Dumezeu nu binecuvântează dacât în clipa când bărbatul şi
femeia sunt uniţi. Bărbatul singur nu merită nici măcar numele de bărbat cât nu
este unit cu femeia.” Însăşi utilizarea cuvintelor „bărbat” şi „femeie”
indică limpede că este vorba despre o relaţie bazată pe sex.
În cartea
sa Metafizica sexului, (p. 311), după
ce a citat Zohar-ul, Julius Evola
evocă existenţa unei magii sexuale secrete în kabbalism. Vorbind despre secta
Sabbatienilor, autorul aminteşte doctrinele lui Jacob Franck, care merge mult
mai departe şi afirmă că forţa mistică a lui Messia, pe care îl considera ca un
simbol, a fost pusă în femeie. Citat de Evola, Franck învaţa de asemenea: „Vă
spun că toţi evreii se găsesc într-o mare nenorocire, căci ei aşteaptă venirea Mântuitorului
şi nu pe cea a Femeii.” Am putea să spunem acelaşi lucru despre întreaga
umanitate a secolului XX.
În cartea
sa Istoria Religiilor (p. 354),
Mircea Eliade notează că „mai multe comentarii rabinice lasă să se înţeleagă că
şi Adam a fost uneori conceput ca androgin. „Năşterea Evei” nu ar fi fost, în
definitiv, decât scindarea androginului iniţial în două fiinţe, bărbat şi
femeie.” Adam şi Eva au fost creaţi spate în spate, lipiţi la nivelul umerilor;
Prin urmare, Dumnezeu i-a separat printr-o lovitură de secure, tâindu-i în
două”. Alţii sunt de părere că primul om (Adam) era bărbat în partea dreaptă şi
femeie în partea stângă, dar Dumnezeu l-a spintecat în două jumătăţi.” (Bereshit rabbâ, l, I, fol. 6, col. 2, etc.).
Evident,
toate acestea sunt aceleaşi realităţi simbolice pe care le găsim exprimate în
vechiul mit al androginului Ardhâmarî din
tantra – etimologia latină a cuvântului sex derivă din sectus, a secţiona! Astfel, stânga este feminină şi partea dreaptă,
masculină!
S-ar cuveni,
de asemenea, să stabilim o paralelă între sephiroth-urile
din Zohar şi energiile subtile din
tantra, dar asta ne-ar obliga să depăşim cadrul, fatalmente limitat, al
prezentei cărţi.
Este de la
sine înţeles că scopul în care am apelat la sursele citate anterior nu este
acela de a „recupera” Kabbala şi a o
include în tantra, ci tocmai de a arăta că, în clipa când aruncăm o privire
către tradiţia sa esoterică transmisă de milenii pe cale orală, iudaismul se
dovedeşte a fi mult mai puţin patriarhal decât pare.
Esoterismul
iudaic se întâlneşte cu tantra şi cu filosofia indiană samkhya şi când vorbeşte
despre constituţia fiinţei omeneşti, făcute dintr-un suflet şi mai multe
„învelişuri” (ceea ce reprezintă traducerea exactă a termenului sanskrit koshas) şi din patru „vânturi” care îi
dau forma. În tantra, ca şi în esoterismul iudaic, aceste „vânturi” sunt forţe
subtile (vayu în sanskrită) care
converg şi animă corpul solid, format din aceleaşi patru elemente ca în tantra:
pământul, apa, aerul, focul. Este adevărat că tantra şi samkhya le adaugă akasha, „vidul dinamic”, însă acesta din
urmă nu este necunoscut de esoterisul iudaic, care spune: „Astfel, printr-o
taină dintre cele mai ascunse, infinitul a lovit, cu sunetul Verbului,
vidul....” unde regăsim de asemenea Sunetul originar.
Un alt
element din India neariană care se
regăseşte în esoterismul iudaic este reîncarnarea, subiect la modă acum în
Statele Unite. Din nou, Jean de Pauly: Căci şi Iuda, împreună cu celelalte
triburi, cunoştea taina aceasta; ei ştiau că sufletul, dacă nu şi-a îndeplinit
misiunea pe pământ, este dezrădăcinat şi transplantat iar pe pământ, aşa cum e
scris:”Şi omul se întoarce pe pământ.” (Iov,
XXXIV, 15.) Dar sufletele care şi-au îndeplinit misiunea în timpul şederii lor
pe pământ au o soartă mai bună, căci ei rămân lângă Cel Sfânt, fie
binecuvântat. Acesta este sensul cuvintelor Scripturii:” Prefer soarta morţilor
decât cea a oamenilor care trăiesc încă”. (Ec. IV, 2). Fericit este sufletul
care nu este nevoit să revină pe această lume pentru a răscumpăra păcatele
săvârşite de omul căruia îi dădea viaţă! (I. 187b, 188a).”
Pentru
adeptul occidental al tantrei nu este esenţial să-şi definească poziţia faţă de
reîncarnare, să o accepte sau să o respingă. Pentru tantric, important este
momentul prezent, este a se şti parte integrantă a procesului de ivire a lumii
manifestate, inclusiv a lui însuşi. Cu sau fără reîncarnare, ceea ce contează
pentru mine este să fac ceea ce se cuvine, aici şi acum, pentru a trăi cât mai
deplin cu putinţă condiţia mea de fiinţă umană şi să îmi îndeplinesc sarcina ce
decurge de aici. Ce mă interesează pentru moment este a scrie această carte.
După care, vom mai vedea! „Ajunge zilei grija ei”.

Traducere de Marian Stan
[1] Textul de
faţă reprezintă un subcapitol al cărţii Tantra,
le Cult de la Feminite, lucrare încă inedită pentru publicul românesc.

Femininul Ființei

Annick de Souzenelle


Rahab[1]

Și iat-o
venind pe Rahab. Ea nu doar joacă rolul unei prostituate, ci este cu adevărat
una. Din casa ei, dacă nu din pântecele ei, va țâșni și de această dată seva
lui YHWH.
Poporul lui
Israel a părăsit Egiptul și a rătăcit vreme de patruzeci de ani prin deșert
până a ajunge la porțile Țării Făgăduinței. Cum se poate pătrunde în ea și cum
poate fi cucerit unul din ultimele sale bastioane, cetatea Ierihonului, numită
pe dept ”orașul palmierilor”? Cine poate înfrânge această ”forță biruitoare” pe
care o putem ghici în numele Ierihonului?
După patru
sute de ani de robie în țara Egiptului, unde a fost precedat de Iosif (Yasoph), poporul evreu se întoarce către
propriul orient. Cu Moise ( Moshe al
cărui nume inversat este Hashem,
Numele!), el a traversat Yam Soph,
”marea limitei”, numită în mod curent ”Marea Roșie”, mare înroșită de sângele
egiptenilor pe care i-a înghițit pe când încercau să-i urmărească pe evrei.
Între aceste două limite (Soph), în
această matrice pe care a constituit-o Egiptul, poporul lui Dumnezeu a ”crescut”
–iată ce înseamnă verbul Yasoph. Nu
putem crește lăuntric decât acceptând perioada de îngrădire într-un spațiu
care, dacă nu este transformat în matrice, devine închisoare, chiar mormânt.
Este sarcina Omului de a depăși această încercare, în sensul creșterii
lăuntrice; iar, din clipa când intră în suflul divin al împlinirii sale,
propriul parcurs îl va duce din naștere în naștere lăuntrică, până ce va ajunge
în ”țara făgăduinței”. Palestina este pentru evrei Țara Făgăduinței, cea care
trebuie să marcheze în exteriorul lor calea de acces către tărâmul lăuntric de
unde se va naște Fiul-Cuvânt, Mesia. Timp de patruzeci de ani, ei au traversat
deșertul, trecuți prin focul Spadei ”până ce a murit tot poporul bun de război,
care ieșise din Egipt și care nu ascultase de glasul lui YHWH”[2].
Tocmai copiii lor sunt cei care se-nfățisează azi în fața zidurilor
Ierihonului.
Cum să
învingi această cetate cu locuitori redutabili, ”împotriva cărora nu putem
merge[3]”, așa
cum spuneau deja iscoadele trimise în recunoaștere de către Moise. Moise e mort
acum, iar succesorul ales de YHWH este Iosua (Yeshou’a ”salvatorul”).
Prefigurându-l pe Salvatorul-Mesia, Iosua este desemnat să asigure accesul lui
Israel în ”țara făgăduinței”, în țara Numelui. Nimeni nu poate pătrunde în
acest tărâm interior unde ”EU SUNT pe cale de a fi” ajunge la Asemănarea cu EU
SUNT fără ca EU SUNT să vegheze activ asupra căderii acestei ”piei”, asupra
prăbușrii acestei ultime rezistențe.[4]
Iosua,
simbol al lui Mesia în lumea exterioară, se află în fața zidurilor Ierihonului.
El trimite în taină două iscoade pentru a cerceta ținutul și mai cu seamă
respectiva cetate. După ce au mers în recunoaștere prin zonă, cei doi intră în
casa prostituatei Rahab. De îndată, regele Ierihonului poruncește poliției să-i
aresteze pe cei despre care a auzit că se află în casa acelei femei, bănuindu-i
a fi iscoade. Însă Rahab îi ascunde pe cei doi, spunând poliției că au plecat
înainte de închiderea porților, indicând și direcția către care s-au îndreptat.
De fapt, Rahab i-a ascuns sub niște tulpini de in de pe terasa sa. Ea a aflat
că Domnul YHWH este cu ei. Ea cunoaște încercările prin care au trecut evreii
de la plecarea din Egipt și simte măreția Dumnezeului lor majestuos și
redutabil. Așa cum Ruth a recunoscut în Naomei calea luminii și a urmat-o,
Rahab va ajuta iscoadele cu aceeași hotărâre. Ei nu-i este teamă și nimic nu-i
poate sta împotrivă. Ea intră în miezul fricii:

”YHWH,
Dumnezeul vostru, este Dumnezeu”, le spune ea.
Ea devine
îngerul acelor oameni.
După ce i-a
obligat să promită că ea, împreună cu familia, va fi cruțată când evreii vor
cuceri orașul, Rahab ajută iscoadele să scape cu ajutorul unei frânghii,
printr-o fereastră din zidul de incintă al cetății. Dar, pentru a-și ține
promisiunea și pentru a-i putea recunoaște casa, cei doi o roagă pe Rahab să
pună un cordon stacojiu în fereastra pe care au evadat, ceea ce femeia îi
asigură că va face.
Iscoadele
ajung la Iosua și îl informează despre cum și-au îndeplinit misiunea. La
porunca lui YHWH, Iosua le spune evreilor să ridice tabăra și toți, cu Chivotul
sfânt în frunte, traversează Iordanul fără a-și uda picioarele, tocmai în
dreptul Ierihonului. Precum Moise care a despicat apele Mării Roșii, Iosua află
sub picioare albia seacă a fluviului care ridică un zid de apă în amonte de
locul de trecere, în vreme ce, în aval, curge liniștit spre marea de Sare. Cele
două momente sunt inseparabile! Însuși Domnul le unește:

”În ziua de
azi am ridicat de pe voi ocara Egiptului”, îi spune YHWH lui Iosua.

După traversarea Iordanului, acesta din urmă
poate, în fine, să taie împrejur bărbații născuți după plecarea din Egipt,
ritual imposibil de săvârșit în deșert. Fiind de-acum circumciși în carnea lor,
acești oameni puteau să împlinească împreună cu Iosua Paștele părințior lor și
să purceadă la tăierea ultimei ”piei” care-l separă pe Israel de orașul sfânt
al Ierusalimului. Oraș lunar, Ierihonul reprezintă
această ”piele”, această noapte obscură, înainte de cucerirea luminii.
Cunoaștem
împrejurările admirabile în care Iosua pune
stăpânire pe oraș. La porunca lui Dumnezeu și sub îndrumarea
arhanghelului Mihail, căpetenia oștirilor lui YHWH, timp de șase zile,
războinicii înconjoară cetatea cu Chivotul sfânt în frunte și cu șapte preoți
purtând fiecare o trâmbiță (shoffar)
răsunătoare. În cea de-a șaptea zi, ei înconjoară cetatea de șapte ori, în
vreme ce preoții sună din trâmbițe, iar, la ”zvonul de jubilație al cornului”,
poporul evreu face o larmă cumplită: zidurile Ierihonului se prăbușesc! Dalta
care taie aici este chiar Cuvântul! Cetatea este în mâinile evreilor.
Grație cordonului stacojiu, iscoadele intră la
Rahab, care își adunase în jur familia, pe care o duc într-un loc sigur,
împreună cu toți ai ei, departe de tabăra lui Israel; iar Iosua le cruță viața,
în timp ce întregul oraș este trecut prin foc, precum Sodoma, pentru ca
tenebrele sale să devină lumina lui Israel.
Astfel a
reușit Iosua să-l introducă pe Israel în Țara sfântă – cu ajutorul prostituatei
Rahab. Numele Rahab conține ideea de
”forță”, care nu este doar o idee, ci o prezență
de o violență capabilă a ”ridica” poverile cele mai grele și a extrage sensul
secret - și, prin urmare, soluția adecvată - al celor mai grave situații. Raz, având o valoare numerică identică
cu Rahab (207) este ”secretul”
conținut într-un ”lucru”.
Așa
prostituată cum este, sau poate tocmai pentru că este prostituată (!), Rahab a
simțit suflul divin aflat la baza evenimentului. Și asta, fără nicio îndoială, într-o măsură
mai mare decât iscoadele însele, care, prinse în imediatul întâmplărilor, se
supun unor ordine, dar ea a sesizat tâlcul profund al vizitei lor. Să fi văzut
ea în spatele iscoadelor pe cei doi îngeri ce au fost trimiși la Lot, aflat în
refugiu la Sodoma, înainte de nimicirea cetății? Ea pare a avea în comun cu
îngerii și participarea totală la o realitate necunoscută celor ce se lasă
conduși de ”reguli și calcule”: mentalul său nu este deloc blocat; ea îi
primește pe toți cei care-i vin în cale, căutându-și o fericire pasageră,
evadând pentru câteva clipe dintr-o existență mizeră , din noaptea propriei
singurătăți, din sistemele lor savant elaborate, din închisorile pe care le
constituie ele – oferindu-le un moment de viață sustras unei durate a morții!
Ea primește pe senior și pe vagabond, pe cel care pute pe dinăuntru, ca și pe
cel ce pute în exterior; ea își cunoaște și își acceptă propria putoare, pe
care o simte sub parfumuri, urâțenia ascunsă dincolo de luciul seducției!
Ea a
consolat atâtea ființe ce-și căutau alinarea dincolo de normele morale, de
siguranța instituțiilor sociale și religioase, ființe uneori panicate! Ea a
îndurat insultele și insolența celor care își proiectau asupra ei refuzul
propriului lor corp, refuz care-l făcea mai animalic decât cel al unei brute.
Ea a primit tot, iar meseria ei a obligat-o la o egală deschidere, așternutul
său devenind pat de moarte sau leagăn al nașterii din nou! Ea a învățat ce se
ascunde în spatele zdrențelor somptuoase sau urâte ale lumii; ea l-a lăsat să
plece pe cel iubit și l-a păstrat pe cel care-i repugna; ea a vărsat și și-a șters de pe obraji lacrimi fără de
număr. Ea a uibit atât!
Astfel,
toate simțurile ei s-au rafinat, devenind capabile să perceapă acel ”nu știu
ce” de dincolo de ființe, care se află în rezonanță cu o parte privilegiată din
ea, așa cum se întâmplă în cazul viselor.... așa cum, aici jos, apele
Iordanului se află în rezonantă cu lumina cerului, prevestind prin freamătul
lor că ”într-o zi va curge îndărat spre izvoare și că, împreună cu el, fluviile
vor aclama și munții vor exulta” sub un suflu nou, suflu pe care ea l-a
recunoscut imediat în acei doi oameni. Cât va fi fost ea de tulburată atunci?
Ei nu căutau plăcerea, ci tocmai acel ”lucru” pe care ea îl cunoștea la fel de
bine ca și ei, cel ce dezvăluie o altă dragoste, o altă îmbrățișare, cât se
poate de subtilă. Iar firul roșu stacojiu pe care i-au cerut să-l pună la
fereastă ca un semn de recunoaștere exterior nu constituie el, oare, legătura
cu profunzimile, legătură veche, de pe vremea când înțeleapta a legat firul
stacojiu la încheietura mâinii lui Zerah, pentru ca apoi să-l recunoaștem în acele ”cordeluțe purpurii” cu care sunt
comparate buzele Sulamitei, oferite Celui Mult Iubit[5]? Ce
alt fel de sărut anunță acest rod stacojiu al dragostei ale cărui seve urcă de
atâta amar de vreme, pentru a-și împlini promisiunea față de poporul lui
Israel?
Rahab simte
această sevă curgându-i în propriul sânge, hrănindu-i măduva cea mai ascunsă;
viscerele sale sunt mișcate mai mult decât erau în cascadele amoroase care îi
zguduiau uneori pântecele. Ea este părtașa la o glorie pe care nu o poate numi,
dar pe care o simte deja revărsându-se parfumată asupra picioarelor încinse cu
firul stacojiu al săruturilor sale...
Tradiția ne
spune că Rahab a fost mama lui Bo`az, soțul lui Ruth și strămoșul lui Hristos. Potrivit unui midrash, ea
s-ar fi căsătorit cu Iosua.

Mesia vine în mijlocul unei lumi
care se prostituează. Duhul Sfânt care îl vestește, Duh al splendorii, își pune
amprenta stacojie de-a lungul Istoriei, ”în țara care se desfrânează, departe
de Domnul YHWH”[6]. Își pune amprenta pe
glasul profetului, glas gata să pleznească precum un burduf cu vin fermentat,
glas care denunță rătăcirea lui Israel,
departe de YWHW, pradă falșilor soți:

”Pentru aceasta iată că-I voi astupa drumul său
cu mărăcini, voi ridica zid, ca ea să nu-și mai găsească cărările sale.
Ea va umbla după iubiții săi, dar nu-i va
ajunge, ; îi va căuta, dar nu-i va afla […]
de parcă ea n-ar ști că eu sunt
cel care dăruiește grâul, vinul și untdelemnul și care risipesc pe pământ
argintul și aurul la care se închină ei..[7]”

Și Ieremia
adaugă:

”Israel...această fiică
necredincioasă, a umblat pe toți munții înalți și pe sub tot copacul umbros și
s-a desfrânat pe acolo[8]”.
Profetul
plânge lacrimile orașului sfânt Ierusalim, devastat din pricina păcatelor sale:

”Noaptea plânge într-una cu
lacrimi pe obraz și dintre toți câți o iubeau, niciunul n-o mai mângăie; toți
prietenii au devenit dușmani[9]”.

Dar, dacă ea l-ar fi uitat pe
Domnul,

”Eu nu te voi uita niciodată,
spune YHWH prin gura lui Isaia, care continuă:
”Iată-te întipărită în palmele
mâinilor Mele (...)
căci Soțul tău este Creatorul tău

El se numește Domn al Oștirilor!”

Întipărită în palmele mâinilor
Sale, ea îmbrățișează la rându-i inima divină, care este
plină de dorul ei. Nu altundeva decât în mocirla ei caută El
să-și înrădăcineze Numele, tocmai în bezna adulterelor ei Dumnezeu îi lucrează
pământurile interioare spălându-i-le de lacrimi; în ea, în iubita sa, freamătă
propriile Lui viscere, în mâinile ei de lut își pune El mâinle arzând de focul
Alianței lor, Alianță pe care ea a uitat-o, dar pe care El nu o uită:

”Pentru
aceasta, iată Eu o voi atrage și o voi duce în pustiu și voi vorbi inimii ei
(...)
”În ziua aceea
tu mă vei numi: ”Bărbatul meu” (...)
”Și te voi logodi cu mine pe
vecie, și te voi logodi Mie după dreptate, și bunăcuviință întru bunătate și dragoste,
”Și te voi logodi Mie întru
credincioșie
Ca să-L cunoști pe YWHW”.[10]

Chemată de El în pustiu, ea
trebuie să fie pregătită a-I auzi Glasul! Rezistențele ei sunt
atât de mari și fortărețele ei atât de puternice!
Arhanghelul Mihail, Căpetenia oștirilor cerești, i-a dat înconjur fără a o fi
zdrucinat din certitudinile, fricile și desfrânarea sa. Când cetății i se dă
înconjur pentru a șaptea oară, Glasul divin tună iar ”breșa” creată în sfârșit
prin prăbușirea acestor ziduri permite trecerea la un alt nivel al ființei,
încărcat de EU SUNT.
Precum
Fares se naște din Tamar, iar poporul evreu din Rahab, toti cei chemați de
Dumnezeu să se întoarcă spre propriul orient aud într-o bună zi acest Glas,
care îi zdruncină și face să li se prăbușească rezistentele, chemându-i la o
nouă naștere[11].



Traducere
de Marian Stan
[1] Iosua Navi, 2.
[2] Iosua Navi, V, 6.
[3] Numerii, XIII, 32.
[4] Cf. Job sur ch. de L. Cap. X.
[5] Cântarea Cântărilor, Cap
IV, 3.
[6] Osea, Cap. I, 2.
[7] Osea, Cap. II, 8-11.
[8] Ieremia, Cap. III, 6.
[9] Plângerile lui Ieremia,
Cap. I, 2.
[10] Osea, Cap II, 16-22.
[11] Textul de față este un
capitol din secțiunea Prostituatele
din volumul ”Femininul Ființei” (Le Feminin
de L` Etre- pour en finir avec la cote d`Adam – Albin Michel 2011)